În prezent pentru arealul tracilor septentrionali sunt cunoscute în jur de 750 de obiective cu caracter de habitat: aşezări fortificate (118/16%) şi aşezări deschise (632/84%). Geografic, spaţiul desemnat se încadrează între lunca Nistrului la est şi versanţii Carpaţilor Răsăriteni la vest, iar de la Câmpia Dunării la sud până la Podişul Sucevei la nord. Dislocarea acestora în spaţiul desemnat este diferită şi neuniformă, evidenţiindu-se anumite concentraţii zonale ale siturilor. În general acestea sunt legate de cursurile râurilor mari şi mici, precum şi de condiţiile geografice prielnice pentru viaţa şi activitatea umană şi de securitatea populaţiei. De obicei sunt dispuse în formă de „cuiburi” – câteva aşezări deschise în jurul unei/unor fortificaţii sau în şir, de regulă de-a lungul unor artere acvatice. Majoritatea erau situate în locuri greu accesibile. Siturile (în primul rând fortificaţiile) se clasifică în baza criteriilor formal-tipologice (morfologice/topografice, tehnico-tehnologice şi funcţionale, ultimul fiind determinant) în anumite grupuri. Dintre trăsăturile auxiliare invocăm dimensiunile siturilor şi grosimea stratului cultural. În ultimul timp se insistă asupra tradiţiilor hallstattiene ale obiectivelor de habitat. Limitele cronologice ale acestora se determină între mijlocul-sfârşitul sec. VII – sfârşitul sec. III a.Chr.
Cuvinte cheie: spaţiu vital, demografie, structuri de habitat, clasificare şi tipuri de aşezări, aşezări deschise, fortificaţii.
Revista Arheologică, serie nouă, vol. XI, nr. 1-2, 2015, p. 89-100